Iată articolul de știri de ultimă oră, scris în limba română, bazat pe transcriptul video și titlul furnizat.
O expediție care a început cu speranța unei vieți mai bune în Vestul Sălbatic s-a transformat într-un coșmar de canibalism și disperare, iar istoricii au dezvăluit acum, într-o analiză amplă, toate greșelile fatale care au condamnat celebrul grup cunoscut sub numele de Donner Party. Tragedia, care a avut loc în anii 1846-1847, rămâne una dintre cele mai sumbre povești ale expansiunii spre vest, iar detaliile recent dezvăluite arată că dezastrul a fost rezultatul unei serii de decizii catastrofale, nu al unui singur eveniment nefericit.
Totul a pornit de la o întârziere aparent minoră. Specialiștii în istoria călătoriilor transcontinentale subliniază că luna aprilie, mai exact mijlocul acesteia, era considerată perioada optimă pentru a începe călătoria spre vest. Condițiile meteorologice erau mai blânde, iar iarba de pe câmpii era suficient de înaltă pentru a hrăni vitele.
Cu toate acestea, Partidul Donner a pornit la drum pe 12 mai 1846, cu aproape o lună întârziere față de programul ideal. Această întârziere, ale cărei cauze exacte rămân neclare, a fost prima fisură într-un plan sortit eșecului.
Problemele nu au întârziat să apară. Ajunși pe malul râului Big Blue, care traversează părți din Nebraska și Kansas, pe 26 mai, călătorii s-au confruntat cu o creștere a nivelului apei cu aproape șapte metri din cauza ploilor torențiale. Au fost nevoiți să petreacă zile întregi construind plute pentru a-și transporta carele și bunurile.
În acest timp, Sarah Keyes, o membră a grupului, a cedat tuberculozei, devenind una dintre primele victime ale întârzierilor care aveau să devină fatale. Deși râul s-a mai domolit, această oprire neprevăzută a consumat un timp prețios.
Planificarea logistică defectuoasă a jucat, de asemenea, un rol crucial. Membrii expediției au pornit din Independence, Missouri, cu provizii estimate pentru doar patru luni, suficient pentru o călătorie obișnuită, dar insuficient pentru un traseu plin de obstacole. În carele lor, limitate ca spațiu și capacitate, au încărcat doar 150 de livre de făină și 75 de livre de carne de persoană.
Orezul, fasolea și mălaiul au oferit o dietă variată, dar cantitățile s-au dovedit mult prea mici pentru a susține un grup care se îndrepta spre un dezastru.
O altă eroare monumentală a fost alegerea rutei. În iunie, la Fort Laramie, Wyoming, au fost avertizați în mod repetat cu privire la așa-numita Rută Hastings Cutoff, o scurtătură care promitea să reducă călătoria cu aproximativ 300 de mile. Un explorator experimentat, James Clyman, care tocmai se întorsese de pe acest traseu, i-a spus liderului James Reed că drumul este aproape impracticabil chiar și pe jos.
Cu toate acestea, avertismentele au fost ignorate, iar grupul a ales să riște, crezând în promisiunile lui Lansford Hastings.
Acest Lansford Hastings, autorul unei cărți de călătorie care promova Vestul, a fost unul dintre principalii responsabili pentru popularizarea migrației spre California. Cu toate acestea, el nu călătorise niciodată pe ruta care îi poartă numele decât după publicarea ghidului. Nici el, nici însoțitorul său nu testaseră traseul cu care trase de boi.
Când a propus să conducă personal Partidul Donner printr-o scrisoare, aceștia au acceptat, dar din cauza întârzierii, au ajuns la locul de întâlnire după ce Hastings plecase. Au continuat astfel fără ghid, pe un drum neexplorat.
Mai mult, un jurnalist pe nume Edward Bryant, care cunoștea pericolele acestui traseu, a trimis scrisori de avertizare către grup, implorându-i să nu o ia pe scurtătură. Aceste scrisori nu au fost primite niciodată. Atât Bryant, cât și Reed l-au acuzat mai târziu pe Jim Bridger, proprietarul unui post comercial, că ar fi interceptat intenționat scrisorile.
Bridger, care ar fi beneficiat financiar de pe urma opririlor la postul său, a fost un susținător fervent al rutei Hastings, probabil pentru a-și crește propriile venituri.
Odată ajunși în Munții Wasatch, lâng Marele Lac Sărat, au găsit o notă de la Hastings, lăsată într-un țăruș, în care acesta recunoștea că drumul din față este foarte dificil și că nu ar fi înțelept să continue. I-a sfătuit să aștepte, promițând să se întoarcă pentru a-i ghida. După opt zile de așteptare, James Reed și doi însoțitori au plecat în căutarea lui.
Reed l-a găsit, iar Hastings i-a indicat o altă rută, pe care o asigura că este mai bună. Aceasta s-a dovedit a fi la fel de impracticabilă, plină de copaci care trebuiau mutați manual, încetinind progresul la doar un kilometru și jumătate pe zi, față de cei 24 de kilometri considerați normali.
În ciuda dificultăților, grupul a continuat să atragă noi membri. În iulie, s-au alăturat mai mulți imigranți la Fort Bridger, iar în august, o altă familie, numită Graves, a sporit numărul total la 87 de persoane. Această creștere a pus o presiune suplimentară asupra rezervelor de hrană deja limitate, transformând o situație dificilă într-una de criză.
Condițiile de călătorie prin deșertul din jurul Marelui Lac Sărat au fost devastatoare. Carele s-au înfundat în nisip, iar rațiile de apă s-au epuizat mult mai repede decât se anticipa. Boii, slăbiți de sete și de efort, au fost lăsați să moară în deșert, iar alții au fugit, abandonându-și stăpânii.
Pierderea animalelor a însemnat abandonarea unor care și transferarea poverii pe umerii oamenilor, care trebuiau să care bunurile în spate.
O pauză la Humboldt Sink, în Nevada, s-a dovedit a fi un alt punct de cotitură. Douăzeci și una de vite au fost furate de o tribă de nativi americani, iar atacurile au continuat, până când aproape 100 de bovine au fost pierdute. Acest lucru a distrus și planul de rezervă de a consuma animalele ca hrană.
Fără vite, oamenii au fost forțați să meargă pe jos, iar proviziile au scăzut vertiginos.
După toate acestea, relațiile din cadrul grupului s-au tensionat. În iulie, grupul s-a divizat pentru prima dată, majoritatea alegând ruta tradițională, în timp ce un grup mai mic a optat pentru Hastings Cutoff. Pe măsură ce dificultățile s-au acumulat, ostilitatea a crescut.
James Reed a fost învinovățit pentru alegerea dezastruoasă a rutei. Pe 5 octombrie, o ceartă între Reed și un alt călător, John Snyder, care își biciuia boii, a degenerat. Reed l-a înjunghiat pe Snyder, care a murit din cauza rănilor.
Grupul, neavând un sistem judiciar, l-a exilat pe Reed, o pedeapsă care l-a lăsat singur și fără apărare în sălbăticie.
Două zile mai târziu, un bărbat de 70 de ani, prea slăbit pentru a continua, a fost lăsat în urmă pentru a muri. Disperarea începea să dicteze regulile. În octombrie, Partidul Donner a ajuns în cele din urmă în California, la Alder Creek, în Munții Sierra Nevada.
Au fost informați că prima ninsoare nu va cădea până în noiembrie, dar, într-o coincidență tragică, zăpada a început să cadă în octombrie, prinzându-i într-o furtună timpurie.
Blocați în munți, cu provizii aproape inexistente, membrii supraviețuitori au recurs la măsuri disperate. Au mâncat mai întâi oasele și pieile boilor, apoi au trecut la curele, scoarță de copac și chiar acoperișurile din piele de bou ale adăposturilor improvizate. Când toate aceste resurse s-au epuizat, au recurs la canibalism.
Unii au ales să moară de foame în loc să consume carne umană. Din cele 87 de persoane care au intrat în Munții Wasatch, doar 48 au supraviețuit și au ajuns în California, alături de trei catâri.
Această analiză exhaustivă a tragediei Donner Party dezvăluie o lecție dureroasă despre pericolele lipsei de planificare, a încrederii nejustificate în promisiuni nesigure și a deciziilor colective greșite. Fiecare greșeală, de la întârzierea inițială până la alegerea rutei fatale și gestionarea defectuoasă a resurselor, s-a adunat pentru a crea unul dintre cele mai cumplite capitole din istoria expansiunii americane.
