Nu fiecare seară se termina cu un duel. Nu fiecare masă de poker era măsluită. Iar podelele nu erau acoperite permanent de gloanțe și sânge. Noile descoperiri arheologice arată că saloanele Vestului Sălbatic erau, înainte de toate, locuri în care oamenii beau, căutau de lucru, aflau știri, votau, dormeau și încercau să scape pentru câteva ore de singurătatea frontierei americane.

Când ne imaginăm un saloon din Vestul Sălbatic, vedem aproape întotdeauna aceeași scenă.

Uși batante.

Un pianist într-un colț.

Un pistolar cu mâna aproape de revolver.

O masă de poker în jurul căreia nimeni nu are încredere în nimeni.

Apoi cineva trișează.

Se aude o împușcătură.

Și un om cade peste bar.

Hollywoodul a repetat această imagine atât de des, încât a devenit aproape imposibil de separat de realitate.

Dar dovezile istorice spun o poveste foarte diferită.

Noile cercetări asupra fostelor așezări de frontieră, inclusiv asupra siturilor din Virginia City, Nevada, au scos la iveală mult mai multe sticle sparte, zaruri și table de joc decât gloanțe sau urme ale unor confruntări violente.

Adevăratul saloon nu era doar o scenă pentru dueluri.

Era inima comunității.

Un loc unde izolarea întâlnea conversația.

Unde oamenii intrau pentru un pahar, dar rămâneau pentru știri, afaceri, jocuri, muzică și companie.

Prima clădire a unei așezări

Atunci când apărea un nou oraș minier sau un punct comercial, saloonul era adesea una dintre primele construcții ridicate.

Uneori era chiar prima.

Nu era nevoie de o clădire elegantă.

Un cort mare putea fi suficient.

Câteva scânduri.

Un butoi.

O masă.

Și alcool.

În așezările de pe prerie, saloonul putea arăta ca o colibă prăfuită, construită în grabă din lemn ieftin.

În regiunile montane, interiorul putea avea grinzi sculptate, mobilier masiv și capete de animale atârnate pe pereți.

În orașele de coastă, precum San Francisco sau Seattle, lucrurile deveneau mult mai luxoase.

Candelabrele luminau încăperile.

Oglinzile mari acopereau peretele din spatele barului.

Lemnul era lustruit.

Sticlele erau aranjate pentru a impresiona.

Locația dicta totul.

Un saloon dintr-o tabără minieră izolată și unul dintr-un mare port puteau aparține aceleiași lumi, dar arătau complet diferit.

Un pahar putea dezvălui cât de departe erai de civilizație

Prețul alcoolului varia enorm.

În teritoriul Yukon, un pahar de whiskey putea costa 50 de cenți.

În Colorado, același pahar putea costa doar jumătate.

Diferența nu ținea neapărat de calitate.

Ținea de transport.

Cu cât așezarea era mai izolată, cu atât fiecare butoi trebuia să parcurgă un drum mai lung și mai periculos.

Alcoolul putea fi transportat cu trenul, căruța, vaporul sau chiar pe spatele animalelor.

Drumurile erau proaste.

Iernile puteau bloca accesul.

Hoții și accidentele reprezentau riscuri permanente.

Un pahar scump nu era doar o băutură.

Era dovada distanței dintre client și restul lumii.

Prețurile influențau și ierarhia socială.

Cei cu bani puteau bea produse mai bune și mai des.

Muncitorii săraci alegeau băuturi ieftine, diluate sau de calitate îndoielnică.

La fel ca astăzi, barul arăta imediat cine își permitea luxul și cine venise doar pentru cel mai ieftin pahar.

Saloanele erau în principal o lume a bărbaților

Majoritatea clienților erau bărbați.

Mineri.

Cowboy.

Muncitori feroviari.

Soldați.

Negustori.

Căutători de aur.

Mulți trăiau departe de familii și petreceau luni întregi în așezări în care femeile erau rare.

Saloonul devenea locul unde puteau vorbi, juca, bea și uita pentru câteva ore cât de izolată era viața lor.

Dar femeile nu lipseau complet.

Ele lucrau ca dansatoare, cântărețe, animatoare, chelnerițe și uneori chiar ca agenți de pază.

Una dintre cele mai cunoscute era Moll „Big Minnie” Branscombe din Tombstone, Arizona.

Avea aproximativ 1,83 metri înălțime și cântărea peste 100 de kilograme.

Nu era doar o femeie care servea băuturi.

Putea controla clienții turbulenți și putea îndeplini practic rolul unui bodyguard.

Într-o lume în care forța fizică conta, Big Minnie nu avea nevoie de protecție.

Ea era protecția.

Băuturile femeilor nu erau întotdeauna ceea ce păreau

Unele angajate primeau comision atunci când îi convingeau pe clienți să le cumpere băuturi scumpe.

Cu cât bărbatul comanda mai multe pahare, cu atât femeia și proprietarul localului câștigau mai mult.

Dar exista o problemă.

Dacă angajatele beau whiskey adevărat toată noaptea, nu mai puteau lucra.

Așa că barmanii foloseau un truc.

În loc de whiskey, puneau ceai sau o altă băutură nealcoolică în paharul femeii.

Clientul credea că bea împreună cu ea.

Femeia rămânea trează.

Iar barul continua să încaseze bani.

Era o formă timpurie de marketing și manipulare comercială.

Un spectacol atent controlat, construit în jurul singurătății și dorinței bărbaților de a primi atenție.

Confortul aproape că nu exista

Saloanele din filme par adesea confortabile.

Clienții stau pe scaune înalte la bar.

Își sprijină coatele pe tejghea.

Privesc calm în oglindă.

În realitate, scaunele de bar nu erau obișnuite.

Clienții stăteau în picioare sau se așezau la mese.

De cârlige atârnau prosoape comune pe care bărbații le foloseau pentru a-și șterge mustața.

Aceste prosoape erau rareori spălate.

După zeci de utilizări, probabil conțineau alcool, tutun, transpirație și orice altceva se afla pe fața clienților.

Scuipătorile erau amplasate pe podea pentru cei care mestecau tutun.

Dar mulți nu le foloseau.

Scuipau direct pe jos.

Podeaua era acoperită cu rumeguș, care absorbea saliva, berea vărsată și murdăria adusă de cizme.

La sfârșitul zilei, rumegușul putea fi măturat și înlocuit.

Era o soluție practică.

Nu una igienică.

Barmanul a devenit un profesionist

Între 1860 și 1900, numărul barmanilor de frontieră a crescut de la aproximativ 4.000 la aproape 50.000.

Meseria s-a schimbat radical.

La început, un barman trebuia doar să toarne alcool și să încaseze banii.

Mai târziu, prepararea băuturilor a devenit o artă.

Au apărut manuale profesionale.

Una dintre cele mai importante lucrări a fost „New and Improved Illustrated Bartender’s Manual”, publicată de Harry Johnson în 1888.

Cartea explica nu doar cum se preparau cocktailurile, ci și cum trebuia administrat un bar.

Cum trebuiau tratate sticlele.

Cum se organiza personalul.

Cum se menținea ordinea.

Cum se oferea un serviciu de calitate.

Barmanul nu mai era doar omul din spatele tejghelei.

Era administrator, psiholog, arbitru și uneori singura persoană capabilă să oprească o ceartă înainte ca aceasta să devină violentă.

Afacerea familiei Earp

James Earp, fratele celebrului om al legii Wyatt Earp, a administrat un saloon în Wichita, Kansas.

Dar afacerea sa nu se limita la băuturi.

În apropiere funcționa un bordel administrat de soția lui.

James putea servi alcool clienților și apoi îi putea îndruma spre afacerea familiei.

Era un model comercial perfect integrat pentru frontieră.

Mai întâi băutura.

Apoi divertismentul.

Totul rămânea în familie.

Povestea arată că saloanele nu erau unități izolate.

Ele făceau parte dintr-o economie mai largă care includea hoteluri, jocuri de noroc, prostituție, transport și informații.

Într-un oraș mic, un singur proprietar putea controla mai multe aspecte ale vieții sociale.

Nu toată lumea era binevenită

Imaginea romantică a saloonului ca loc unde toți oamenii se întâlneau de la egal la egal este incompletă.

Discriminarea era frecventă.

Afro-americanii, nativii americani, latino-americanii și imigranții asiatici puteau fi refuzați sau tratați ca persoane inferioare.

Unele localuri afișau reguli explicite.

Altele practicau discriminarea fără să o anunțe.

În aceste condiții, comunitățile excluse și-au creat propriile saloane.

Un exemplu important este Boston Saloon din Virginia City, Nevada.

Localul deservea în special comunitatea afro-americană.

Săpăturile arheologice efectuate în anul 2000 au descoperit dovezi surprinzătoare.

Nu era un bar sărac și improvizat.

Servea mâncare de calitate.

Avea produse scumpe.

Și era vizitat în mod regulat de femei.

Descoperirea a contrazis ideea că toate saloanele erau exclusiv masculine, violente și primitive.

Unele erau spații rafinate, create de comunități care nu erau acceptate în localurile albilor.

Saloanele erau și biserici, secții de vot și hoteluri

În așezările nou apărute, clădirile publice erau rare.

Nu exista întotdeauna o primărie.

Nu exista o biserică.

Nu exista un hotel.

Saloonul umplea golul.

Duminica, putea găzdui o slujbă religioasă.

În timpul alegerilor, putea deveni secție de vot.

Călătorii puteau dormi acolo dacă nu exista altă cazare.

Oamenii veneau pentru a auzi știri.

Pentru a găsi de lucru.

Pentru a afla cine sosise în oraș.

Pentru a încheia afaceri.

Pentru a primi scrisori.

În multe comunități, saloonul funcționa ca o combinație între bar, centru comunitar, agenție de ocupare, hotel și rețea socială.

Un istoric l-a descris drept rețeaua de socializare a epocii.

Acolo circulau zvonurile.

Acolo se formau reputațiile.

Acolo un om putea afla într-o singură seară cine murise, cine se căsătorise, cine angaja muncitori și cine trebuia evitat.

Pokerul nu era jocul preferat

Filmele western au transformat pokerul în jocul oficial al Vestului Sălbatic.

Dar în multe saloane, jocul dominant era Faro.

Era rapid.

Simplu de urmărit.

Și oferea jucătorilor șanse considerate mai bune decât multe alte jocuri de noroc.

Un dealer folosea un pachet de cărți, iar jucătorii pariau pe ce carte urma să apară.

Mai multe persoane puteau paria simultan pe rezultate diferite.

Rundele erau rapide.

Banii se mișcau constant.

Această viteză îl făcea ideal pentru saloane.

Un client nu trebuia să stea ore întregi la masă.

Putea paria, câștiga sau pierde, apoi reveni la băutură.

Pokerul exista.

Dar Faro era adesea adevăratul rege al jocurilor de frontieră.

Trișarea putea duce la moarte

Violența nu era permanentă.

Dar exista.

Alcoolul, orgoliul și jocurile de noroc formau o combinație periculoasă.

Un om care credea că fusese înșelat putea scoate arma.

O insultă putea deveni o confruntare.

O datorie neplătită putea duce la bătaie.

Într-un loc unde mulți bărbați erau înarmați, o ceartă minoră putea deveni mortală.

Dar cercetările arheologice arată că asemenea incidente nu reprezentau rutina zilnică prezentată de filme.

Majoritatea serilor se terminau fără dueluri.

Oamenii beau.

Jucau.

Vorbeau.

Apoi plecau.

Hollywoodul a luat momentele cele mai dramatice și le-a transformat în normalitate.

Moartea lui Wild Bill Hickok

Una dintre cele mai celebre crime dintr-un saloon a avut loc în 1876, în Deadwood, Dakota de Sud.

James Butler „Wild Bill” Hickok era un pistolar, om al legii și jucător cunoscut în întregul Vest.

În ziua morții sale, stătea la o masă în Nuttal and Mann’s Saloon Number 10.

De obicei, Hickok prefera să stea cu spatele la perete pentru a putea vedea intrarea.

În acea zi, locul său obișnuit nu era disponibil.

A fost obligat să stea cu spatele la ușă.

Jack McCall a intrat în saloon și l-a împușcat în ceafă.

Hickok a murit pe loc.

Potrivit legendei, ținea în mână două perechi: ași și optari.

Combinația a devenit cunoscută drept „mâna mortului”.

Incidentul a alimentat mitologia saloonului violent.

Dar tocmai faptul că această crimă a rămas atât de celebră sugerează că nu era o întâmplare banală.

Dacă oamenii ar fi fost împușcați zilnic la mesele de joc, moartea lui Hickok nu ar fi devenit legendă.

Carrie Nation și securea sa

La sfârșitul secolului al XIX-lea, mișcarea pentru abstinență a început să considere saloanele sursa multor probleme sociale.

Alcoolul era asociat cu violența domestică, sărăcia, prostituția și destrămarea familiilor.

Una dintre cele mai radicale activiste a fost Carrie Nation.

Era profund religioasă și considera că Dumnezeu îi ceruse să distrugă localurile unde se vindea alcool.

A intrat în saloane cu o secure.

Spărgea sticle.

Distrugea oglinzi.

Lovea barurile și mobilierul.

Își numea atacurile „hatchetations”.

Era arestată în mod repetat.

Dar fiecare arestare îi aducea și mai multă publicitate.

Carrie Nation a devenit o celebritate.

Vindea fotografii și mici reproduceri ale securii sale pentru a-și finanța campania.

Pentru proprietarii de saloane, era o vandală.

Pentru susținătorii abstinenței, era o luptătoare în numele lui Dumnezeu.

Începutul sfârșitului

Declinul saloanelor a început înainte de prohibiție.

Marile companii și angajatorii au început să ceară muncitorilor sobrietate.

Căile ferate, fabricile și minele nu doreau angajați beți care manevrau utilaje periculoase.

Autoritățile locale au introdus reguli sanitare.

Prosoapele comune și scuipatul pe podea au început să fie interzise.

Jocurile de noroc au fost restricționate.

Prostituția a fost scoasă în afara legii în mai multe orașe.

Treptat, saloonul și-a pierdut funcțiile.

Orașele aveau acum hoteluri.

Biserici.

Secții de vot.

Cluburi.

Restaurante.

Ziare.

Oamenii nu mai depindeau de un singur local pentru toate nevoile comunității.

Apoi a venit lovitura finală.

Prohibiția

În 1919, Statele Unite au adoptat amendamentul care interzicea producerea, vânzarea și transportul alcoolului.

Prohibiția a intrat în vigoare în anul următor.

Mii de saloane s-au închis.

Unele s-au transformat în restaurante sau magazine.

Altele au continuat ilegal sub forma barurilor clandestine.

Dar era frontierelor se încheiase.

Saloonul clasic, cu rumeguș pe podea, Faro la mese și whiskey turnat direct din butoi, devenea parte a trecutului.

Prohibiția nu a eliminat consumul de alcool.

Dar a distrus instituția care definise viața socială a Vestului timp de decenii.

Saloanele care au supraviețuit

Câteva localuri istorice există și astăzi.

White Elephant din Texas și Silver Dollar Saloon din Colorado păstrează o parte din atmosfera vechiului Vest.

Dar rolul lor este diferit.

Nu mai sunt centrele vitale ale unor comunități izolate.

Sunt atracții turistice.

Vizitatorii intră pentru a vedea mobilierul, fotografiile și obiectele istorice.

Comandă o băutură și își imaginează cowboy, mineri și jucători stând în același loc.

Saloonul a supraviețuit.

Dar mai ales ca decor.

Adevărata rețea socială a Vestului

Într-o lume fără telefoane, internet sau televiziune, informația circula prin conversație.

Saloonul era locul unde aceasta se concentra.

Un călător aducea vești din alt oraș.

Un miner anunța că descoperise un filon nou.

Un angajator căuta muncitori.

Un candidat cerea voturi.

Un comerciant oferea produse.

Un om singur intra doar pentru a auzi alte voci.

Nu fiecare client era un bețiv sau un pistolar.

Unii căutau un pat.

Alții un loc de muncă.

Unii voiau să încheie o afacere.

Alții nu doreau decât să stea într-o încăpere luminată, după o zi petrecută singuri pe câmp, în mină sau pe drum.

Aceasta era adevărata putere a saloonului.

Oferea companie într-un teritoriu definit de distanță și izolare.

Mitul violenței permanente

Vestul american a fost violent.

Au existat jafuri, crime și conflicte armate.

Dar nu fiecare saloon era o arenă.

Cercetările efectuate în fostele așezări arată o cantitate enormă de obiecte cotidiene.

Sticle.

Farfurii.

Resturi alimentare.

Piese de joc.

Obiecte personale.

Mult mai puține gloanțe decât ne-ar face filmele să credem.

Aceste artefacte spun povestea unor oameni care nu își petreceau fiecare seară încercând să se ucidă.

Beau.

Mâncau.

Jucau.

Vorbeau.

Încercau să construiască o comunitate într-un loc în care aproape totul era temporar.

Hollywoodul a preferat duelul pentru că duelul este dramatic.

Dar viața reală era mai mult despre așteptare, muncă și nevoia de legătură umană.

Adevărul este mai interesant decât filmul

Saloonul real era plin de contradicții.

Putea servi drept biserică dimineața și casă de jocuri seara.

Putea adăposti călători, dar putea refuza clienți din cauza rasei.

Putea fi centrul comunității și, în același timp, sursa alcoolismului și violenței.

Acolo lucrau femei puternice, dar și femei exploatate.

Acolo se făceau afaceri, dar și escrocherii.

Acolo se auzeau știri, muzică și râsete.

Uneori și împușcături.

Dar nu în fiecare noapte.

Adevăratul saloon nu era doar un bar.

Era un microcosmos al Vestului american.

Un loc unde bogăția și sărăcia stăteau la aceeași masă.

Unde străinii deveneau parteneri de joc.

Unde un om putea câștiga o avere, pierde salariul unei luni sau afla că în orașul următor există de lucru.

Vestul Sălbatic era mai uman decât legenda

Filmele au transformat saloanele în simboluri ale haosului.

Dar dovezile arată că ele reprezentau și încercarea oamenilor de a crea ordine într-o lume nesigură.

În mijlocul unei tabere miniere, saloonul oferea lumină.

Căldură.

Informație.

Muzică.

Alcool.

Și prezența altor oameni.

Pentru un miner care lucrase singur sub pământ, pentru un cowboy care petrecuse săptămâni pe drum sau pentru un călător aflat la sute de kilometri de casă, acestea nu erau lucruri mărunte.

Erau forme de supraviețuire.

Adevăratul Vest Sălbatic nu era populat doar de eroi și răufăcători.

Era populat de oameni obosiți, singuri și neliniștiți, care încercau să construiască o viață într-un teritoriu dur.

Iar saloonul era locul unde acele vieți se întâlneau.

Data viitoare când vedeți un film în care ușile batante se deschid și toată lumea își duce mâna la revolver, amintiți-vă realitatea.

Cel mai probabil, oamenii din saloon nu se pregăteau pentru un duel.

Așteptau o băutură.

O veste.

Un joc.

O slujbă.

Sau pur și simplu pe cineva cu care să vorbească.

Adevărul nu este la fel de exploziv precum legenda.

Dar este mult mai nuanțat.

Mai uman.

Și mult mai interesant.