Iată articolul de știri de ultimă oră, scris în limba română, bazat pe scenariul furnizat.
O noapte de groază a transformat malurile râului Ialomița într-un câmp de luptă sângeros, unde domnitorul Vlad Țepeș a încercat să decapiteze Imperiul Otoman printr-un asalt fulgerător asupra taberei sultanului Mehmed al II-lea. Bătălia de la Târgoviște, cunoscută în istorie drept Atacul de Noapte, a fost un moment de cotitură în rezistența Țării Românești, deși nu a reușit să-l ucidă pe sultan.
Contextul acestei confruntări epice a fost creat de raidurile devastatoare ale lui Vlad asupra teritoriilor otomane din nordul Bulgariei. Folosind cunoștințele acumulate în perioada petrecută la curtea sultanului, domnitorul a vizat sistematic punctele de trecere a Dunării și orașele fortificate care serveau drept baze logistice pentru armata otomană.
Prin distrugerea acestor centre, Vlad a paralizat capacitatea otomană de a răspunde rapid, provocând haos economic și pierderi umane masive. Mii de civili turci au fost uciși de cavalerii valahi, iar valurile de refugiați care s-au îndreptat spre sud au răspândit povești terifiante despre „prințul țepeș” care se îndrepta spre Constantinopol.
Sultanul Mehmed al II-lea, proaspăt întors dintr-o campanie victorioasă în Anatolia, unde cucerise ultimul bastion bizantin, Trapezunt, a fost profund alarmat de aceste vești. Temându-se că Vlad ar putea deveni un erou necontestat în Balcani, destabilizând dominația otomană, sultanul a decis să ia personal conducerea unei campanii de pedeapsă.
Alarmele s-au intensificat când la Constantinopol au sosit rapoarte că regele Matia Corvin al Ungariei trimisese trupe de elită, husarii, pentru a sprijini efortul de război al lui Vlad. Mehmed a suspectat formarea unei largi coaliții creștine, posibil o nouă cruciadă, mai ales că Ungaria își întărea prezența la Belgrad, iar Papa trimitea sume uriașe de bani regelui Matia.
Deși intențiile lui Matia erau incerte, Mehmed a început pregătirile pentru un conflict major. Surse contemporane vorbesc despre o armată otomană de sute de mii de oameni, dar istoricii moderni consideră aceste cifre exagerate. Cronicarul venețian Pietro di Tomasi, aflat la Buda, estima forțele sultanului la 60.
000 de soldați, o armată impresionantă, dar probabil mai mică în realitate.
Mehmed a adunat această armată masivă anticipând o luptă împotriva forțelor combinate ale lui Matia și Vlad. În plus, sultanul trebuia să-și restabilească imaginea de „protector al pământurilor otomane” și să demonstreze puterea otomană la granița Ungariei, pentru a descuraja orice ambiții cruciate.
În fața acestei amenințări, Vlad Țepeș a chemat toți bărbații apți de luptă. Miezul armatei sale era format din aproximativ 2. 000 de soldați experimentați, garda personală, mercenari străini, husari și boieri cu oștenii lor profesioniști.
Aceștia au adunat încă 8. 000 de oameni, iar restul de 10. 000 au fost mobilizați sub comanda căpitanilor locali, totalizând aproximativ 20.
000 de soldați.
Crezând în promisiunile de ajutor ale regelui Matia, Vlad și-a continuat agresiunea, distrugând transporturile militare și comerciale otomane pe Dunăre. El spera ca ajutorul ungar să sosească până în aprilie, înainte ca topirea gheții să permită flotei otomane să navigheze pe fluviu. Dar aprilie a trecut, iar Vlad a realizat că trebuie să-și adapteze planurile.
Armata otomană a părăsit Edirne la sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai. Mehmed a plănuit să mărșăluiască spre vest pe Via Militaris, apoi spre nord, către Nicopole, folosind depozitele militare pentru aprovizionare. De la Nicopole, intenționa să urmeze un drum comercial direct spre Târgoviște.
În același timp, o flotă otomană de aproximativ 175 de nave transporta trupe din Marea Neagră și urma să navigheze pe Dunăre pentru a sprijini trecerea de la Nicopole. Vlad știa că, fără sprijin ungar, nu poate purta un război deschis împotriva mașinăriei de război otomane.
Singura soluție era războiul de gherilă, bazat pe viteză, mobilitate, surpriză și profesionalismul trupelor sale. El a format o forță expediționară mobilă și a trimis-o în estul Țării Românești pentru a respinge avansul otoman și a ușura asediul Chiliei, un oraș strategic disputat între Moldova, Țara Românească și Ungaria.
Garnizoana ungară de la Chilia a rezistat cu succes, iar asediul a eșuat, invadatorii suferind pierderi grele. În cele din urmă, flota otomană s-a întâlnit cu Mehmed la 1 iunie. Vlad și cavalerii săi s-au opus cu ferocitate, dar, până la 3 iunie, avangarda otomană a reușit să treacă râul, iar Vlad s-a retras în interior pentru a evita pierderi.
Otomanii au finalizat trecerea până la sfârșitul zilei de 4 iunie. A doua zi, sultanul și-a împărțit forțele: nucleul armatei, condus de Mehmed însuși, s-a îndreptat spre Târgoviște, în timp ce o a doua parte, formată din cavalerii akinji, îi proteja flancul.
Din cauza verii toride, Mehmed a decis să traverseze pădurea deasă a Vlasiei. Trupele otomane au salutat scăparea de căldura sufocantă, dar în adâncul pădurii, unități ascunse ale valahilor au organizat multiple ambuscade și atacuri nocturne împotriva coloanei otomane.
Conștient de pericol, Mehmed a încetinit marșul pentru a menține trupele mai compacte și a început să oprească marșul mai devreme în fiecare zi, pentru a putea întări apărarea taberei înainte de lăsarea întunericului. Prin aceste atacuri nocturne, Vlad a reușit să încetinească înaintarea otomană, câștigând timp prețios.
Între timp, akinjiii au ajuns la o așezare părăsită, unde populația și animalele fuseseră evacuate spre nord. Vlad urmărea să priveze invadatorii de orice mijloc de aprovizionare. Armata otomană principală se confrunta cu propriile probleme logistice, drumul ales de Mehmed spre Târgoviște devenind dificil din cauza pădurilor dese, a drumurilor proaste și a întinderilor mlăștinoase.
După aproximativ două săptămâni de marș, Mehmed s-a oprit și a ordonat armatei să-și stabilească tabăra pe malurile râului Ialomița, la sud de Târgoviște. În sfârșit, trupele otomane se puteau bucura de o sursă inepuizabilă de apă proaspătă. Pentru a ridica moralul, sultanul a ordonat muzicienilor să cânte melodii înălțătoare.
Totul părea sub control.
Dar liniștea nu avea să dureze. Organizarea taberei otomane imita formația de luptă, un fapt bine cunoscut de Vlad. Sipahii de Poartă se aflau în centru, ienicerii în fața centrului, sipahii din Anatolia pe stânga, iar cei din Rumelia pe dreapta.
Apărările taberei constau în lanțuri de crengi și platforme de observație, centrul fiind puternic fortificat cu piese de artilerie.
Vlad și cavalerii săi pândeau în umbră. În cele din urmă, a primit vestea că forța sa expediționară s-a întors din est. A ordonat un atac simultan din ambele flancuri.
Planul era ca un căpitan, probabil boierul Gales, să atace spatele otoman din est, în timp ce Vlad însuși încercuia tabăra dinspre vest, pentru a converge spre centru și a lovi cartierele sultanului.
Misiunea de încercuire era extrem de dificilă. Din cauza dimensiunilor uriașe ale taberei, cavaleria valahă avea nevoie de aproximativ patru ore pentru a finaliza manevra. Vlad s-a strecurat pe flancul stâng otoman fără a fi descoperit, dar trupele din corturile din extrema stângă au fost alertate de un grup mic de valahi care atacase tabăra sipahilor din Anatolia.
A devenit o chestiune de timp până când restul taberei urma să fie alertat. Vlad a realizat că trebuie să accelereze planul. Dacă se grăbea, mai exista o șansă de a păstra elementul surpriză, deoarece avea să dureze până când vestea atacului ajungea la restul trupelor.
După aproximativ o oră, cavalerii valahi au străpuns apărarea taberei în centrul otoman. Vlad Țepeș a condus personal asaltul asupra corturilor generalilor otomani și asupra cortului sultanului Mehmed, confecționat din fir roșu de aur. Atacul surpriză a creat panică printre soldații otomani, care erau departe de caii lor.
Cavalerii valahi și-au croit drum prin sipahii de Poartă, tăind funiile care țineau corturile din piele, pentru a dezorganiza temporar mișcarea soldaților din interior. În întuneric și haos, unii soldați otomani s-au luptat între ei. Vlad și oamenii săi s-au apropiat de centrul taberei, unde s-au ciocnit de ieniceri.
Ienicerii, datorită profesionalismului lor desăvârșit, au reușit să se regrupeze și să formeze un lanț pentru a-l proteja pe sultan. Cavalerii valahi au încercat să se apropie de cortul sultanului, dar ienicerii au rezistat și au respins atacul. În timpul luptei, forța expediționară care trebuia să atace din est nu a apărut.
Nu este clar de ce căpitanul lui Vlad nu a sosit. Cronicile contemporane oferă indicii contradictorii. Este posibil ca acel comandant să nu fi fost suficient de priceput pentru a executa manevra dificilă și să se fi angajat în luptă cu elementele flancului drept otoman mult prea devreme.
O altă posibilitate este ca cele două corpuri de armată să nu fi putut coordona un atac eficient pe timp de noapte, fiind despărțite de zeci de kilometri.
Există și posibilitatea trădării. Indiferent de cauză, Vlad a atacat tabăra otomană doar cu cavalerii săi. Lupta corp la corp a început să se încline în favoarea otomanilor, mult mai numeroși.
După ce numărul morților și răniților a crescut, Vlad și cavalerii săi au început să lupte pentru a ieși din tabără.
Singura opțiune a lui Vlad a fost retragerea spre sud-est, deoarece vestea atacului nu ajunsese încă la sipahii rumelieni din flancul drept. Până la răsăritul soarelui, aproximativ 5. 000 de soldați valahi și 15.
000 de soldați otomani zăceau morți pe câmpul de luptă.
Pe măsură ce marșul otoman a continuat, soldații au fost întâmpinați de o priveliște înfiorătoare: un câmp cu mii de soldați otomani morți, înțepați în țeapă și putrezind în soarele verii. Mehmed a evaluat situația și a decis să ocolească Târgoviște. A realizat că Matia nu va veni în ajutorul lui Vlad și că nu va putea purta o bătălie deschisă împotriva valahilor.
Continuarea spre Târgoviște nu ar fi făcut decât să expună armata la mai multe ambuscade și atacuri nocturne din partea evazivului Vlad Țepeș. Așa cum anticipase sultanul, Vlad a organizat un alt atac nocturn masiv lângă Buzău, provocând pierderi și mai mari armatei invadatoare.
Mehmed a decis să mărșăluiască spre Brăila, unde îl aștepta flota sa. În același timp, sultanul a reușit să slăbească poziția politică a lui Vlad, lăsându-l pe Radu să preia tronul, sprijinit de cavalerii akinji. Radu a câștigat rapid sprijinul boierilor, oferindu-le numeroase privilegii.
El a preluat controlul asupra reședinței voievodale din București și Târgoviște, precum și asupra pământurilor și rutelor comerciale din sudul țării. Acest lucru a asigurat stabilitatea financiară a lui Radu, permițându-i să-și consolideze domnia până în august 1462. Între timp, Vlad s-a retras în nordul Țării Românești, fără sprijinul boierilor.
Nu este clară întinderea autorității sale în acest moment. Cu toate acestea, mai controla două rute comerciale importante: Pasul Roșu al Turnului și Pasul Bran, ambele poziții defensive puternice. Voievodul știa că akinjiii își vor termina jaful și se vor retrage în Bulgaria înainte de iarnă, lăsându-l pe Radu descoperit.
El intenționa să ceară sprijinul regelui Matia pentru a-l înlătura pe Radu. În noiembrie, Vlad și Matia s-au întâlnit la Brașov. Dar regele ungar a refuzat să-l ajute pe Vlad, știind că un sprijin pentru atacul asupra lui Radu ar fi văzut de otomani ca o declarație de război.
Înfuriat, Vlad a decis să-l atace pe Radu fără ajutor ungar. La sfârșitul lui noiembrie 1462, s-a îndreptat spre Pasul Bran. La Cetatea Orăției, a fost prins într-o ambuscadă de către Jan Giskra, comandantul mercenarilor boemi, care lucra pentru Matia.
Regele a ordonat arestarea lui Vlad pentru a preveni izbucnirea unui nou război.
Odată cu încarcerarea lui Vlad, domnia fratelui său Radu a fost asigurată, iar Țara Românească a căzut sub controlul otoman. Atacul de Noapte de la Târgoviște, deși nu a reușit să-l ucidă pe sultan, a rămas în istorie ca o dovadă a curajului și a strategiei neconvenționale ale domnitorului Vlad Țepeș, o legendă care a traversat secolele.
