Epopeea lui Ghilgameș – Prima mare poveste scrisă de omenire

O tăbliță de lut veche de 4.000 de ani a spart tăcerea lumii antice atunci când târnăcopul unui arheolog britanic a lovit ruinele orașului Ninive, în anul 1849.

Ceea ce Austin Henry Layard a descoperit în biblioteca regală prăbușită a regelui Assurbanipal nu era doar o colecție de documente administrative sau registre fiscale.

Era modelul după care aveau să fie construite toate călătoriile eroice povestite vreodată, prima epopee cunoscută din istoria omenirii și o operă atât de puternică, încât cercetătorii continuă să dezbată influența sa asupra religiilor și literaturii moderne.

O poveste mai veche decât Homer

Epopeea lui Ghilgameș este mai veche decât operele lui Homer cu peste o mie de ani.

A fost scrisă în cuneiformă, sistemul de scriere alcătuit din semne în formă de pană, dezvoltat de sumerieni în urmă cu aproximativ 5.500 de ani.

La început, scrierea fusese concepută pentru evidența rezervelor de cereale și a taxelor.

Apoi, cineva a înțeles că aceleași semne puteau păstra poezii, rugăciuni și legende.

Sumerienii descoperiseră ceva profund: cuvintele care înainte dispăreau în clipa în care erau rostite puteau acum să supraviețuiască celui care le spusese.

Ghilgameș, regele din Uruk

Povestea începe cu Ghilgameș, regele orașului Uruk, unul dintre marile centre ale civilizației mesopotamiene.

Era un semizeu, două treimi divin și o treime om, o ființă de o frumusețe, forță și inteligență fără egal.

Primele tăblițe îl descriu drept un rege vizionar, care a construit ziduri uriașe pentru a-și proteja poporul.

Dar domnia lui avea și o latură întunecată.

Ghilgameș era arogant, tiranic și periculos de nestăpânit în dorințele sale.

Un rege care își asuprea poporul

Supuşii săi ajunseseră la disperare.

Regele îi obliga să muncească până la epuizare și își revendica dreptul de a lua orice femeie dorea, inclusiv miresele în noaptea nunții.

Locuitorii din Uruk au strigat către zei, cerând ajutor.

În cele din urmă, Anu, regele zeilor, i-a ascultat.

El i-a poruncit zeiței-mamă Aruru să creeze o ființă capabilă să egaleze energia copleșitoare a lui Ghilgameș și să-i limiteze aroganța.

Crearea lui Enkidu

Aruru l-a modelat pe Enkidu din lut și l-a așezat în sălbăticie.

Era un bărbat matur și complet sălbatic, acoperit de păr, alergând alături de gazele și bând apă împreună cu animalele.

Enkidu reprezenta inocența însăși.

Nu fusese atins de civilizație, nu cunoștea moartea și era complet liber.

Într-o zi, un vânător l-a descoperit.

Înspăimântat de puterea acestei creaturi, el s-a întors la Uruk și a povestit ceea ce văzuse.

Soluția propusă a fost la fel de veche ca omenirea: o prostituată a templului trebuia trimisă să-l seducă.

Shamhat îl aduce în lumea oamenilor

Shamhat și-a îndeplinit misiunea.

Timp de șase zile și șapte nopți, ea și Enkidu au făcut dragoste.

Când totul s-a încheiat, animalele cu care trăise Enkidu au fugit de el.

Își pierduse inocența animalică, dar câștigase ceva mult mai important: înțelegere umană, conștiință de sine și povara cunoașterii propriei mortalități.

Shamhat l-a condus apoi la Uruk.

Acolo, Enkidu a fost spălat, îmbrăcat și învățat să mănânce pâine și să bea bere.

Omul sălbatic devenea treptat civilizat.

Prima confruntare dintre Ghilgameș și Enkidu

Când Enkidu a ajuns în Uruk, orașul se pregătea pentru o nuntă.

Ca de obicei, Ghilgameș intenționa să o revendice mai întâi pe mireasă.

Enkidu, care cu puțin timp înainte alergase gol printre animale, a înțeles că acest lucru era greșit.

El i-a blocat regelui drumul.

A izbucnit o luptă uriașă, care părea să zguduie chiar fundațiile orașului.

Niciunul dintre cei doi nu mai întâlnise vreodată un adversar egal.

Când praful s-a așezat, Enkidu a acceptat superioritatea regelui, dar confruntarea crease între cei doi războinici o legătură imposibil de rupt.

Călătoria spre Pădurea de Cedri

Ghilgameș i-a propus lui Enkidu o aventură.

Cei doi aveau să călătorească spre Pădurea de Cedri și să-l ucidă pe Humbaba, monstrul pus de zeul Enlil să păzească acel loc.

Enkidu l-a avertizat asupra pericolului.

Atacarea lui Humbaba însemna sfidarea zeilor.

Ghilgameș a refuzat însă să asculte.

Era disperat după glorie și voia să lase în urmă un nume care să supraviețuiască morții sale inevitabile.

Voia să fie amintit pentru totdeauna.

Lupta cu Humbaba

Cei doi prieteni au pornit în călătoria periculoasă.

Au străbătut distanțe uriașe și au avut pe drum coșmaruri și viziuni prevestitoare.

În Pădurea de Cedri l-au întâlnit pe Humbaba, al cărui chip se schimba asemenea norilor de furtună și ale cărui urlete despărțeau aerul precum tunetul.

Zeul-soare Shamash a trimis 13 vânturi puternice care l-au orbit și dezorientat pe paznic.

Ghilgameș a putut astfel să-i aplice lovitura mortală.

Cu ultima suflare, Humbaba i-a blestemat.

Cei doi nu aveau să îmbătrânească împreună, iar Enkidu nu avea să aibă pe nimeni care să-l îngroape.

Zeița Ishtar este respinsă

Victoria s-a transformat rapid în aroganță.

Ishtar, patroana Urukului și zeiță a iubirii și războiului, l-a văzut pe Ghilgameș și l-a dorit.

I-a oferit căsătoria și daruri de neimaginat.

Dar Ghilgameș cunoștea soarta foștilor ei iubiți și nu a fost impresionat.

A respins-o printr-o serie de insulte devastatoare, enumerând nenorocirile suferite de partenerii săi anteriori.

Un păstor fusese transformat în lup.

Un armăsar fusese distrus de zăbală și bici.

Un leu fusese prins și ucis.

Ishtar a fost profund umilită și cuprinsă de o furie necontrolată.

Taurul Cerului

Ishtar a cerut ca Taurul Cerului să fie trimis împotriva orașului Uruk.

Când tatăl său, Anu, a ezitat, ea a amenințat că va deschide porțile lumii de dincolo și va permite morților să-i devoreze pe cei vii.

Taurul a coborât asupra orașului asemenea unei catastrofe cosmice.

Respirația sa seca râurile, iar mugetele sale deschideau pământul.

Enkidu l-a apucat de coarne și l-a ținut pe loc suficient de mult pentru ca Ghilgameș să-i dea lovitura mortală.

Cei doi i-au smuls inima și au aruncat-o în fața zeiței Ishtar.

Era cea mai mare insultă posibilă la adresa zeilor.

Zeii cer moartea unuia dintre eroi

Consiliul zeilor s-a întrunit.

Enlil era furios.

Unul dintre cei doi eroi trebuia să moară pentru uciderea lui Humbaba și a Taurului Cerului.

Decizia era definitivă.

Enkidu avea să plătească prețul.

Când s-a îmbolnăvit, Enkidu i-a blestemat pe vânător și pe Shamhat pentru că îl scoseseră din sălbăticie.

Din cauza lor, își pierduse puritatea și dobândise cunoașterea morții.

Moartea lui Enkidu

Timp de 12 zile, Enkidu a zăcut pe patul de moarte.

În ultimele clipe, a deplâns faptul că nu urma să moară eroic în luptă, ci să se stingă lent într-un pat.

Când Enkidu a murit, Ghilgameș a fost distrus.

A refuzat să-și îngroape prietenul timp de șapte zile.

Abia când un vierme a ieșit din nasul lui Enkidu a acceptat realitatea pierderii.

Și-a smuls părul, și-a rupt hainele, s-a acoperit cu o piele de leu și a plecat în sălbăticie asemenea omului pe care îl înfruntase cândva.

Durerea era copleșitoare.

Odată cu ea a venit și o teamă paralizantă.

Dacă moartea îl luase pe egalul său, într-o zi avea să-l ia și pe el.

Căutarea nemuririi

Ghilgameș a luat o decizie disperată.

Avea să-l găsească pe Utnapiștim, regele străvechi care supraviețuise marelui potop și primise viață veșnică.

Pentru a ajunge la el, trebuia să traverseze tunelul soarelui.

Călătoria dura 12 ore duble de întuneric complet sub pământ.

Ghilgameș a continuat să meargă, fără să vadă nimic înaintea sau în spatele său.

În cele din urmă, a ieșit într-o grădină cu arbori făcuți din pietre prețioase.

Acolo a găsit-o pe Siduri, zeița înțelepciunii, la taverna sa de la marginea lumii.

Sfatul lui Siduri

Siduri i-a oferit unul dintre cele mai puternice și mai actuale sfaturi din întreaga mitologie.

I-a spus că nu va găsi niciodată viața veșnică pe care o căuta.

Când zeii au creat omenirea, au creat și moartea, păstrând nemurirea pentru ei înșiși.

De aceea, omul trebuie să-și trăiască viața.

Să se bucure de hrană, să se îmbăieze și să se îngrijească, să poarte haine frumoase, să lase muzica să-i umple casa, să-și iubească fiii și să-și facă soția fericită.

Aceasta era cea mai bună viață pe care un om o putea avea.

Dar Ghilgameș nu era încă pregătit să asculte.

Traversarea Apelor Morții

Cu ajutorul luntrașului Urșanabi, Ghilgameș a traversat Apele Morții.

A sculptat 300 de vâsle, pe care apele mortale le-au distrus una câte una.

Când l-a întâlnit în cele din urmă pe Utnapiștim, a fost surprins să vadă un om cu înfățișare obișnuită.

Ghilgameș l-a întrebat cum obținuse viața veșnică.

Utnapiștim i-a spus atunci cea mai veche poveste despre potop cunoscută în scris.

Marele potop

Zeii hotărâseră să distrugă omenirea.

Dar Ea a încălcat jurământul zeilor și l-a avertizat pe Utnapiștim să construiască o corabie.

Potopul a distrus lumea cu o violență atât de mare, încât chiar și zeii au fugit înspăimântați.

Când apele au început să se retragă, Utnapiștim a eliberat mai întâi un porumbel, apoi o rândunică și, în cele din urmă, un corb care nu s-a mai întors.

El supraviețuise.

Zeii, fie din admirație, fie din rușine, i-au oferit lui și soției sale nemurirea.

Nemurirea nu putea fi câștigată prin putere

Utnapiștim i-a explicat lui Ghilgameș un adevăr dur.

Nemurirea nu era un premiu care putea fi câștigat prin forță, glorie sau curaj.

Era un dar rar și arbitrar oferit de zei, pe care aceștia îl păzeau cu gelozie.

Înainte ca Ghilgameș să plece, soția lui Utnapiștim l-a convins pe soțul său să-i ofere eroului o ultimă șansă.

Exista o plantă care putea reda tinerețea.

Planta tinereții

Ghilgameș a găsit planta.

Dar în timpul călătoriei spre casă s-a oprit pentru a se scălda.

Un șarpe s-a apropiat în tăcere, a furat planta și și-a lepădat pielea în timp ce se îndepărta.

Potrivit poveștii, acesta este motivul pentru care șerpii își schimbă pielea.

Ghilgameș s-a așezat și a plâns.

Căutarea sa pentru nemurire se încheiase cu un eșec.

Întoarcerea la Uruk

Povestea nu se încheie însă în disperare.

Când Ghilgameș s-a întors la Uruk, Urșanabi l-a îndemnat să urce pe zidurile orașului și să privească tot ceea ce construise.

O parte a orașului, livezi de curmali, gropi de lut și templul zeiței Ishtar.

În acel moment, Ghilgameș a înțeles.

Adevărata lui moștenire nu era viața veșnică.

Era ceea ce construise pentru poporul său.

Omul este muritor, dar omenirea poate fi nemuritoare.

Prima epopee a omenirii

Epopeea lui Ghilgameș este prima mare poveste cunoscută care a fost așternută în scris.

Ea continuă să ne pună și astăzi aceeași întrebare:

Ce fel de moștenire vei lăsa în urmă?

Această poveste străveche despre un rege semizeu care i-a sfidat pe zei, și-a pierdut cel mai bun prieten și a căutat cu disperare nemurirea rămâne una dintre cele mai profunde reflecții asupra morții, prieteniei și condiției umane.

Temele sale apar în toate marile călătorii eroice povestite ulterior, de la Odiseea lui Homer până la cinematografia modernă.

Cuvintele care au supraviețuit imperiilor

Tăblițele au supraviețuit prăbușirii imperiilor, trecerii a mii de ani și brutalității războaielor.

Astăzi, ele se află în muzee și continuă să vorbească oamenilor peste golul timpului.

Ne reamintesc că timpul nostru este limitat și că moartea vine pentru fiecare dintre noi.

Dar ceea ce construim, ceea ce creăm și oamenii pe care îi iubim ne pot supraviețui.

Este prima epopee cunoscută a omenirii și, în mod remarcabil, rămâne una dintre cele mai actuale povești scrise vreodată.

Întrebarea lui Ghilgameș

Întrebarea cu care s-a confruntat Ghilgameș în urmă cu 4.000 de ani este aceeași cu care ne confruntăm și noi.

Ai căuta nemurirea sau ai accepta înțelepciunea lui Siduri și te-ai bucura de viață cât timp o ai?

Sumerienii care au apăsat aceste cuvinte în lut credeau că răspunsul era important.

Ei considerau că unele adevăruri sunt atât de esențiale, încât trebuie să supraviețuiască morții celor care le rostesc.

În această privință, ei au obținut ceea ce Ghilgameș nu a putut.

Cuvintele lor au devenit nemuritoare.