În căldura sufocantă a lunii iulie 1518, o gospodină germană a ieșit din casa sa din Strasbourg și a început să danseze.

Nu era un dans obișnuit sau o mișcare veselă, ci o manifestare frenetică și compulsivă care avea să declanșeze unul dintre cele mai bizare mistere medicale din istoria Europei și să lase în urmă zeci de oameni morți pe străzi.

Femeia, identificată în documentele istorice drept Frau Troffea, se mișca cu o energie agitată, fără ca în jurul ei să se audă vreo muzică.

Picioarele îi loveau pietrele străzii într-un ritm pe care numai ea părea să-l audă.

La sfârșitul primei zile, soțul ei privea îngrozit cum femeia dansa până la epuizare, iar membrele sale continuau să se miște de parcă nu i-ar mai fi aparținut.

Nici rugămințile, nici încercările de a o opri fizic nu aveau vreun efect.

Dansul continuă fără oprire

În acea noapte, Frau Troffea s-a prăbușit într-un somn agitat de numai câteva ore.

În zori, s-a ridicat din nou și a început să danseze cu aceeași intensitate.

Degetele de la picioare începuseră deja să sângereze.

Pielea i se rupea în interiorul încălțărilor, dar corpul continua să se miște involuntar.

Femeia părea prinsă într-o stare de transă care îi nedumerea pe toți cei adunați să privească spectacolul straniu.

Nebunia devine contagioasă

În numai câteva zile, fenomenul s-a dovedit contagios.

Aproximativ 30 de locuitori ai Strasbourgului i s-au alăturat lui Frau Troffea într-un dans spontan și imposibil de controlat.

Străzile înguste ale orașului s-au transformat într-o scenă haotică plină de brațe agitate, corpuri care se zbăteau și picioare însângerate.

Mișcarea s-a răspândit asemenea unui incendiu.

Până la sfârșitul lunii, se estimează că aproximativ 400 de persoane fuseseră cuprinse de misterioasa manie a dansului.

O urgență de sănătate publică

Criza s-a transformat rapid dintr-un spectacol stradal bizar într-o urgență majoră de sănătate publică.

Membrii consiliului orașului au organizat ședințe de urgență, încercând cu disperare să găsească o soluție pentru o problemă fără precedent.

Ei priveau cum dansatorii țipau de durere și implorau să fie ajutați, în timp ce boala le obliga trupurile să continue să se miște în ciuda suferinței insuportabile.

Pe măsură ce temperaturile au crescut în luna august, numărul morților ar fi ajuns până la 15 persoane pe zi.

Victimele se prăbușeau în urma atacurilor de cord, accidentelor vasculare cerebrale și epuizării fizice extreme.

Străzile Strasbourgului deveniseră un ring de dans sumbru, acoperit de trupurile oamenilor care dansaseră literalmente până la moarte.

Diagnosticul medicilor medievali

Disperați să găsească un răspuns, membrii consiliului au chemat medicii locali pentru a diagnostica epidemia.

După ce au respins influențele astrologice și cauzele supranaturale, doctorii au ajuns la o explicație bazată pe înțelegerea medievală a corpului uman.

Diagnosticul lor a fost „sânge fierbinte”, un dezechilibru al celor patru umori despre care se credea că guvernează sănătatea și temperamentul.

Potrivit teoriei, supraîncălzirea creierului provoca nebunia.

Tratamentul obișnuit al secolului al XVI-lea era sângerarea terapeutică.

Însă administrarea acestui tratament unor pacienți care nu se puteau opri din dans era aproape imposibilă.

Medicii au fost obligați să găsească o altă soluție.

Din nefericire, ideea lor avea să agraveze catastrofal situația.

Mai mult dans ca tratament

Urmând o logică ce amintește de povestea filmului Footloose, oficialii orașului au decis că leacul pentru dans era și mai mult dans.

Au angajat muzicieni profesioniști care să cânte pentru bolnavi, sperând că muzica îi va ajuta să-și consume complet energia febrilă.

Au fost aduși și mai mulți muzicieni pentru a schimba ritmul și intensitatea unui eveniment care semăna tot mai mult cu o petrecere medievală scăpată de sub control.

Planul a avut exact efectul opus.

Atunci când dansatorii epuizați începeau să încetinească, muzicienii măreau ritmul.

Mulțimea răspundea dansând și mai repede și mai violent.

Muzica atrăgea și voluntari dintre spectatori.

Aceștia intrau în dans, crezând că asistau la o sărbătoare, nu la o epidemie mortală.

Dansul este declarat pedeapsă divină

Consiliul orașului a înțeles că ideea transformării crizei într-o petrecere uriașă eșuase.

Oficialii au adoptat atunci o explicație supranaturală.

Epidemia dansului, au declarat ei, era un blestem trimis de Dumnezeu pentru păcatele orașului.

Pentru ca dansul să înceteze, locuitorii trebuiau să se pocăiască și să-și curețe moral comunitatea.

Măsurile au fost rapide și severe.

Casele de jocuri de noroc au fost închise.

Bordelurile au fost desființate.

Persoanele considerate imorale au fost alungate complet din oraș.

În Strasbourgul anului 1518, o reputație proastă devenise extrem de periculoasă.

Autoritățile încercau să elimine toate păcatele despre care credeau că declanșaseră pedeapsa divină.

O lumânare de 45 de kilograme

Orașul a încercat să-i îmbuneze și pe sfinți prin ofrande.

O lumânare uriașă, cu o greutate de aproximativ 45 de kilograme, a fost donată catedralei, în speranța unei intervenții divine.

Gestul nu a produs niciun rezultat.

Epidemia a continuat să se răspândească, iar numărul morților a crescut.

Disperarea locuitorilor devenea din ce în ce mai mare.

Dansul este interzis complet

Într-o măsură radicală, consiliul orașului a interzis complet dansul.

Oricine era prins mișcându-și corpul în ritmul muzicii trebuia să plătească o amendă de 30 de șilingi.

Muzica a fost și ea interzisă.

Singura excepție era muzica de coarde la nunți, dar numai dacă nu erau folosite tamburine sau tobe.

Documentele municipale arată că tobele erau considerate cele mai periculoase instrumente, deoarece se credea că puteau declanșa misterioasa epidemie.

Ironia era evidentă.

Un oraș cunoscut pentru festivalurile și petrecerile sale devenise un loc al liniștii și nemișcării.

Locuitorii pășeau cu grijă pe străzi care fuseseră cu puțin timp înainte pline de dansatori necontrolați.

Un fenomen mai vechi decât Strasbourgul

Măsurile disperate ale autorităților nu au funcționat, iar epidemia a continuat.

Totuși, aceasta nu era prima manifestare de acest fel din Europa.

În anul 1370, un fenomen similar izbucnise în orașul Aachen.

De acolo, s-a răspândit rapid prin Valea Rinului și a afectat sute de oameni.

Dansatorii din Aachen prezentau un model ușor diferit.

Se țineau de mâini, formau cercuri mari și dansau ore întregi într-o stare de delir, până când se prăbușeau de epuizare.

Autoritățile au atribuit epidemia posedării demonice.

Au fost chemați exorciști care stropeau cercurile de dansatori cu apă sfințită și strigau incantații asupra celor afectați.

Explicația lui Paracelsus

La aproximativ un deceniu după ce epidemia din Strasbourg se încheiase, medicul renascentist Paracelsus a venit în oraș pentru a analiza evenimentele.

El a oferit o explicație mai apropiată de medicină.

Paracelsus a descris dansul natural forțat drept un răspuns fizic involuntar, asemănător unui reflex, care putea fi declanșat prin stimularea anumitor părți ale corpului.

Totuși, reflectând prejudecățile misogine ale epocii, medicul a pus o mare parte din vină asupra femeilor.

A analizat comportamentul lui Frau Troffea și a prezentat-o drept o femeie rebelă care începuse să danseze pentru a evita treburile gospodărești.

El a susținut că soțul ei îi ceruse să îndeplinească o sarcină neplăcută chiar înainte de începerea dansului.

Ideea că o femeie ar fi dansat toată noaptea cu picioarele însângerate numai pentru a evita puțină muncă în casă părea absurdă.

Totuși, teoria se potrivea cu mentalitatea timpului, care descria adesea femeile ca fiind isterice și predispuse la un comportament irațional.

Explicațiile lui Paracelsus reflectau o societate disperată să găsească un sens unei tragedii inexplicabile.

Speranța în Sfântul Vitus

În timp ce dansatorii continuau să-și agite brațele și să se miște fără oprire, orașul căuta orice posibil tratament.

Autoritățile și-au îndreptat atenția către Sfântul Vitus, un copil martir executat în anul 303 din ordinul împăraților Dioclețian și Maximian.

Sfântul dobândise reputația de vindecător al bolilor caracterizate prin tremurarea membrelor.

Potrivit legendei, Sfântul Vitus supraviețuise după ce fusese aruncat într-un cazan cu plumb și smoală clocotită.

Se mai spunea că un leu flămând îi linsese mâinile în loc să-l devoreze.

Aceste miracole îi aduseseră numeroși credincioși.

Pentru locuitorii Strasbourgului, Sfântul Vitus părea alegerea firească pentru a-i ajuta în timpul crizei.

Dansatorii sunt duși la un sanctuar

După ce toate soluțiile obișnuite au eșuat, autoritățile i-au urcat pe dansatori în căruțe și i-au transportat pe munte, la sanctuarul Sfântului Vitus.

Acolo, preoții au oficiat slujbe deasupra oamenilor care tremurau și se mișcau necontrolat.

Le-au oferit cruci mici și pantofi roșii binecuvântați cu ulei sfânt, atât pe partea superioară, cât și pe tălpi.

Pantofii binecuvântați au reușit acolo unde toate celelalte tratamente eșuaseră.

Potrivit relatărilor contemporane, boala a început să dispară.

Dansatorii și-au recăpătat treptat controlul asupra propriilor corpuri.

Epidemia s-a încheiat în cele din urmă.

Fenomenul a intrat în istorie sub numele de „Dansul Sfântului Vitus”, fie în onoarea sfântului care îi vindecase pe bolnavi, fie a celui despre care unii credeau că provocase blestemul.

Teoria intoxicației cu ergot

Experții medicali moderni continuă să dezbată cauza exactă a epidemiei din anul 1518.

Unii cercetători au sugerat că de vină ar fi fost intoxicația cu ergot, o ciupercă ce poate contamina cerealele și poate provoca halucinații și convulsii.

Totuși, această teorie nu explică natura coordonată a dansului.

Martorii au descris mișcări asemănătoare unui dans organizat, nu spasme întâmplătoare.

Epilepsie sau alte boli neurologice

Alți cercetători au propus o formă de epilepsie colectivă sau alte afecțiuni neurologice.

Această ipoteză nu poate însă explica răspândirea rapidă a fenomenului.

Epilepsia nu este contagioasă.

Faptul că dansul s-a transmis între persoane diferite, fără o cauză medicală comună evidentă, face ca această explicație să fie puțin convingătoare.

Ipoteza unui cult eretic

O altă teorie susține că dansul ar fi fost organizat de un cult eretic care apărea periodic pentru a participa la petreceri publice.

Totuși, această explicație nu justifică suferința evidentă a participanților.

Mulți dintre ei implorau să fie opriți, iar unii au murit.

Într-o epocă în care ereticii erau urmăriți cu mare atenție, o asemenea organizație ar fi fost probabil descoperită.

Isteria în masă

Cea mai acceptată explicație în rândul cercetătorilor moderni este isteria în masă.

Aceasta este o manifestare psihologică în care stresul și anxietatea produc simptome fizice care se răspândesc rapid într-o comunitate.

Condițiile din Strasbourgul anului 1518 erau perfecte pentru apariția unui asemenea fenomen.

Orașul trecea printr-o perioadă de suferință extremă.

Între 1492 și 1511, Strasbourgul fusese lovit de patru foamete grave.

În anul 1516, prețurile alimentelor crescuseră dramatic.

În 1517, o a cincea foamete omorâse nenumărați locuitori.

Un cronicar a numit acel an simplu „Anul Rău”, o denumire care reflecta profunzimea suferinței populației.

Bolile și frica permanentă

Până în anul 1518, cazurile de variolă și lepră erau în creștere.

Orfelinatele orașului erau pline cu cel puțin 300 de copii rămași fără părinți.

Frica de posedare demonică îi împingea pe mulți locuitori spre limita nebuniei.

Populația era pregătită psihologic pentru o explozie colectivă de anxietate și suferință.

Convingerile superstițioase îi făceau pe oameni să creadă că mințile și corpurile lor puteau fi controlate de forțe exterioare atât de puternice, încât nu mai aveau control asupra propriilor mișcări.

Ei ajungeau să creadă că erau victimele unei puteri nevăzute.

Această credință ar putea explica atât începutul epidemiei, cât și sfârșitul său după vizita la sanctuarul Sfântului Vitus.

De ce au funcționat pantofii roșii

Teoria isteriei în masă explică aproape toate elementele fenomenului.

Arată cum a început dansul, cum s-a răspândit și de ce a dispărut în urma unei combinații dintre intervenția religioasă și epuizarea naturală a unui episod psihologic colectiv.

Pantofii roșii binecuvântați au funcționat probabil pentru că bolnavii credeau cu adevărat că aveau să funcționeze.

Credința într-o vindecare divină le-a oferit minții și corpului permisiunea de a opri simptomele.

Moștenirea epidemiei dansului

Epidemia dansului din 1518 rămâne o amintire tulburătoare a puterii minții umane de a produce simptome fizice ca reacție la stres și suferință extremă.

Era o perioadă dominată de nesiguranță.

Moartea afecta aproape fiecare familie, foametea era frecventă, bolile se răspândeau rapid, iar Biserica oferea principalul cadru prin care oamenii încercau să înțeleagă nenorocirile.

În asemenea condiții, o prăbușire psihologică colectivă nu era doar posibilă.

Poate că era inevitabilă.

O singură femeie a început să danseze pe o stradă din Strasbourg.

În câteva săptămâni, sute de oameni îi urmaseră exemplul.

Unii și-au distrus trupurile.

Alții și-au pierdut viața.

Iar peste cinci secole mai târziu, lumea încă încearcă să înțeleagă cum o întreagă comunitate a putut dansa până la moarte.